Se mai întâmplă și-n România

Ora 8:00. Tocmai ce am ajuns la facultate după o noapte albă. O noapte pură! O noapte în care n-am putut vedea întunericul absolut al ploapelor.

Intru la oră năucită de atâta lumină. Îmi cer scuze pentru întârziere, în timp ce, cu ochelarii de soare pe nas și cu un sictir inocent și neintenționat, încerc să-mi fac loc printre bănci. Multe bănci! Ce naiba sunt atât de multe? Tot cinci inși sunt în clasă.

Ora se termină cu mine salivând în ultima bancă. Vedeam casa părinținor de la țară și câinii mei dobitoci. Apoi, deodată, încercam să mă plimb cu biciceta printre niște bolovani imenși. Și prietenii mei din copilărie erau acolo. Numai că ei erau mici, așa cum mi-i amintesc. Iar eu eram bătrână. Nu știu dacă am sforăit, nu știu dacă m-am fâțâit în bancă, habar n-am ce s-a întâmplat. Când m-am trezit, proful plecase, trei colegi își strângeau lucrurile, iar două colege din fața mea purtau o discuție aprinsă despre vopsele. Nu știu dacă am înțeles bine, dar una dintre ele își topise tot părul în timp ce încerca să se decoloreze.

Mi-am luat geanta și am plecat cât am putut de repede. Mă aștepta acasă ditamai patul! Nu puteam să-l fac să mă aștepte, e vorba de maniere aici. Dau să ies pe poarta campusului și-mi sună telefonul. Sunetele tribale ale tonului de apel aproape că mi-a crăpat creierul în două. De când îmi tot zic să-l schimb … . Nici nu știu de ce l–am ales, mă înspăimântă de fiecare dată când îmi sună telefonul. Dacă sună noaptea, s-a zis cu somnul meu. Până una alta răspund. La celălalt fir, reunosc vocea disperată a unei colege:

–          Băăăi! Eu n-am putut să ajung, ce-ați făcut?

–          Uhm … mai nimic.

–          A făcut prezența?

–          Nu știu, cred că da. Parcă.

–          Ooof … taxa ai plătit-o?

–          Aoleu, bine că mi-ai amintit! Mă duc acum, te sun eu.

Da, taxa. Uitasem de ea. Poate mă trezesc că nu intru în sesiune că nu am plătit-o la timp. Mă întorc și mă așez pe-o bancă din fața facultății. Caut IBAN-ul facultății și nu-l găsesc. Mă apuc să scot tot din geantă, răsfoiesc caietele, nimic. O caut în portofel și găsesc într-un final o foaie împăturită în vreo cinci rânduri pe care scrie TAXĂ: FACULTATEA DE JURNALISM ȘI ȘTIINȚELE COMUNICĂRII. Sub scris, la fel de mare și citeț IBAN-ul vieții. Scot foaia, o împăturesc la loc, o bag în buzunar, verific dacă am toți banii în portofel și plec spre BCR.

Ajung ca prin vis și mă așez la diiitamai coada. În timp ce-mi blestem zilele și-i cer scuze patului meu pentru întârziere, îmi vine rândul. Scot foaia din buzunar și caut portofelul pentru a-i da doamnei de la ghișeu buletinul. Caut portofelul, caut, caut și rămân cu căutatul. Îi cer scuze doamnei vizibil irascibilă și mă așez pe unul dintre scaunele băncii. Scot tot ce am în geantă și-mi fac inventarul. Două caiete, trei pixuri, ruj, fard, telefon, cartea mea preferată „Marți cu Morrie”, un stick și un pachet de șervețele. Portofelul nicăieri.

Atunci a început să se deruleze totul în creierul meu avariat. Am uitat portofelul pe banca din campus! E a doua oară când mi se întâmplă. Prima oară am avut noroc. Acum, Dumnezeu cu mila!

Nici nu știu de unde am avut atâta forță să alerg, dar am tulit-o de parcă îmi era viața în pericol. Pe drum îmi făceam inventarul actelor: premis de conducere, buletin, pașaport, carnetul de student, vreo trei permise de bibliotecă, 1550 lei pentru taxă și certificatul de naștere. A trebuit să fac o copie certificatului, cu o zi în urmă, și a rămas în portofel. Ooof! Sunt distrusă!

Când am ajuns la banca din fața facultății și am văzut-o goală, mi s-au năruit toate visele. O lună durează să-mi fie emis doar certificatul. Cum mai ajung în America fără acte? Cum mai plătesc taxa fără bani? Cum îmi recuperez banii băgați în programul Work and Travel? Cum o să repet eu un an? Viața mea nu mai avea nicio logică. Pluteam cumva. Eram prea obosită să încep să întreb fiecare persoană din campus dacă a văzut un portofel mare, dreptunghiular și portocaliu. Dar am făcut-o și p-asta.

După ce întreb cel puțin zece persoane, îmi dau seama că sunt în România. Serios? Eu chiar am crezut că cineva o să vină și o să-mi spună: „Andra, uite portofelul cu cei 1550 lei în el! Ai grijă data viitoare!”

Pe urmă, mi-am schimbat strategia. Am început să întreb oamenii dacă au văzut acte aruncate pe jos. Le explicam că mi-am pierdut portofelul și nu vreau banii din el. Vreau actele! Fără succes.

Mă duc la gardian și-i povestesc. Dă din umeri de parcă i-am povestit despre psihanaliza lui Freud, în timp ce îmi spune mult cunoscuta propoziție: „Nu știu domnișoară!” Mai aveam puțin și-mi explodau venele din cap. Nu aveam ce face. I-am dat nr. de telefon și l-am rugat să mă sune dacă aude de niște acte aruncate sau de vre-un portofel portocaliu.

Mă îndrept spre ieșire, dar mai întâi mă opresc la magazin. Mai aveam 3 lei în buzunar și aveam nevoie de apă. Simțeam că mă sufoc. Stau la coadă și când îmi vine rândul plătesc apa cu ultimii trei lei. I-am dat vânzătoarei de parcă îmi donam un rinichi. Dau să ies, dar mă o presc:

–          Nu vă supărați, ați văzut vre-un portofel mare, dreptunghiular și portocaliu? L-am uitat pe bancă și sunt distrusă!

De parcă femeia a avut timp să se plimbe prin campus și să se așeze pe vreo bancă pe care era fix portofelul meu.

Îmi zâmbește ștrengărește, se uită la colega ei și-mi spune:

–          Ce frumoasă ești!

Cum? Ce frumoasă sunt? Serios? Oficial, nu mai sunt recunoscută ca om în societate și tu îmi admiri frumusețea?

Începe să râdă:

–          Fără să vă supărați pe mine, dar aveți cea mai urâtă poză de buletin pe care am văzut-o!

Totul avea sens acum! Simțeam că înainte viața mea era ca o carte de colorat, plină de forme, dar fără culoare. Acum, totul se colora! Mi-a dat portofelul. L-am văzut ca pe cel mai frumos portofel din lume! L-am pipăit așa cum am făcut-o atunci când l-am cumpărat din piață. L-am mirosit. Mirosea a Dragonul Roșu. Cel mai frumos miros!

Primul lucru care mi-a venit în minte a fost să o întreb cine l-a găsit.

–          Un domn. A spus că l-a găsit pe bancă și nu a știut unde să-l ducă. Ne-a rugat pe noi să găsim persoana care l-a pierdut. Acum scriam un bilețel să-l pun în geam.

Tot ce voiam era să-l îmbrățișez pe acel domn să-l pup și să-i arăt cât de mult îi mulțumesc. Dar nimeni nu a știut să-mi spună cine e. Aproximativ 10 minute am stat să le mulțumesc și să le spun că mi-au salvat viața.

Când am ieșit din magazin m-am uitat în portofel: toate actele plus 1550 lei. În buzunărelul cu fremoar mai erau fix 4 lei mărunțiș de 50 și 10 bani. Nu mi-a venit să cred. Ori visez, ori chiar există oameni occidentali în țara asta. Tot drumul spre casă am mulțumit. Nu știu cui. Dar am mulțumit.

Un om a salvat un alt om fără să-mi ceară nimic și fără să-și culeagă laude!

Ce mai fac studenții?

”Era vitezei”. Secolul XXI. Anul 2013. Luna Aprilie. Ce mai fac studenții astăzi?

Încep cu era „vitezei” deși ar trebui, poate, să o numesc „Era Smart” sau „Era Deșteaptă”. Așa cum era de așteptat, s-au deșteptat și românii! Doar se tot deșteaptă de câteva zeci de ani. Deși procesul este încă în desfășurare, nu le-a luat mult timp să se încojoare de cele mai noi și performante gadgeturi: de la dispozitive de măsurare a vitezei și pulsului incorporate în telefoane, la tablete și laptopuri acordate cu predicatul „a merge”, care este la randu-i determinat de complementul „la școală”. De ce? Pentru că sunt ușor de transportat prin varianta „slim” și ușor de manipulat prin varianta „smart”. Și cum călătoria pe marte numai este un vis, nu mare mi-ar fi mirarea dacă următoarele smartphone-uri vor avea pietre marțiale în loc de swarovski.

Ei și ca „era” să fie și a vitezei, tot mai mulți studenți bucureșteni folosesc mașina personală ca mijloc de transport. Criză sau nu, un sondaj făcut în rândul studenților din București arată că patru din zece beneficiază de o mașină care să-i asigure transportul. Doi dintre aceștia merg cu mașina zilnic, iar doi ocazional, „după buget”, așa cum declară unul dintre studenți. Paradoxul este însă că în București putem vorbi despre orice, mai puțin despre viteză. Eventual putem vorbi despre claxoane și blocaje, despre înjurături și ADN-uri în geam. Dar asta este o altă poveste.

Cum arată o zi din viața unui student? Păi să începem cu o zi din viața Denisei care este studentă în anul III la Facultatea de Juralism și Științele Comunicării (FJSC), din cadrul Universității din București. Am abordat-o după ce i-am observat activitatea intensă pe grupurile de socializare ale facultății, pe Facebook. Mi-a acceptat interviul cu emoție. E obișnuită să intervieveze, nu să fie chiar ea subiectul interviului. La 14 ani, Denisa își imagina cum o să aibă un telefon mobil care o să sune tot timpul, o mașină sport și o agendă plină de programări.  „Vezi paradoxul? Suntem mici și vrem ocupație, suntem mari și vrem timp liber … în cazul meu, vreau să dorm!”

M-am întâlnit cu Denisa zilele trecute. Venise cu cadoul de la părinți ei, de atunci când împlinise 18 ani: un Hyundai Genesis Coupe. Avea într-o mână telefonul, iar în cealaltă o geantă de umăr imensă. Inițial am catalogat-o ca fiind tipicul copil de bani gata. „Colegii mei nu știu că am mașină […]. Cât depre părinți … nu primesc bani de la ei. Refuz să fac asta de un an.” Muncește. Agenda-i este plină. „Devin cam ce-mi doream. Nu mă consider neapărat studentă. Am luat decizia de a mă angaja și, între timp, mă mai ocup și de o facultate.” Venisem cu întrebările pregătite dar … am ales să le las deoparte. Am încercat să intru în ritmul ei, întrebând-o cum arată o zi din viața Denisei. „O zi din viața mea … păi cam pe la 7 dimineața ies din casă, mă urc în mașină, ajung la facultate, în timpul cursurilor îmi verific agenda și ies afară să dau câteva telefoane. După cursuri mă duc să mă întâlnesc cu persoanele programate la interviu, mă duc la redacție unde redactez știrile. După 5 – 6 ore de stat în redacție ajung acasă unde încep să-mi pregătesc știrile pentru a doua zi. Uneori, redactez și în timpul seminariilor. Dacă am timp, îmi fac și temele. Dacă nu, le fac la facultate înainte de începerea seminarului sau nu le mai fac deloc. Închei căzută lată până a doua zi la 5 dimineața.”

Are posibilități financiare. Deși este studentă, nu are, teoretic, nevoie de bani. O întreb ce a determinat-o să se angajeze și îi zmulg un zâmbet. „Cred că știi și tu, prea bine! Știm cu toții. Pentru că dacă aș sta doar pe băncile facultății aș ieși un sfert de tărtăcuță. Și nu din cauza profesorilor, ci din cauza facultății în sine. După primul an mă simțeam mai proastă decât atunci când am intrat la facultate. Inițial am dorit să lucrez în producție, dar de unde aparate să înveți? O facultate de jurnalism are nevoie de aparate. Multe. De practică. Multă! Toată lumea știe că teoria intră pe-o parte și iese pe cealaltă. La examene copiem. La prezentări citim de pe laptop. De fapt, venim noi cu aparatura, nu ne oferă facultatea una. Nici măcar calculatoare nu sunt să vizionăm știri, reportaje, reclame, să le comentăm. Nu mai zic de televizoare. De ce m-am angajat? Pentru că facultatea nu-mi oferă mai mult de o diplomă. Avem nevoie de practică din timp să ne putem facem mari. Sunt conștientă că nu mă angajează nimeni fără experiență.” O rog totuși să-mi spună un lucru bun cu care iese din facultate. „ Un lucru bun … cu siguranță sunt mai multe: unii profesori sunt excepționali și încearcă, pe cât posibil, să ne învețe ceva, își dau interesul, vin cu aparatură în limita propriilor forțe sau încearcă să aducă oameni din domeniu care să ne împărtășească din experiența lor. Dar asta este ceva individual, care ține de profesor. Este venit din partea unor profesori. Dar din partea conducerii simțim cu toții o răceală și o nepăsare. Parcă nu se investește în nimic.” Încheiem într-o notă concordantă, cu amintiri frumoase despre profesori frumoși. Îi mulțumesc pentru răspunsuri și plec mai departe.

Următorul student învață în cadrul Universității Politehnica, la Inigineria Managementului și Sistemelor Tehnologice. De data aceasta, Alexandru este un student mulțumit. După ce râdem de pompozitatea denumirii facultății, îmi povestește încântat cum profesorii sunt adevărate elite ale ingineriei din România, cum au aparatură relativ nouă și funcționabilă, cum sălile sunt modeste, cum biblioteca este dotată, cum temele sunt constructive și cum lucrează în echipe. Spune că sistemul este bun și că se vede o oarecare investiție în aparatură: au calculatoare funcționabile, programe licențiate și gratuite, birou virtual al studentului unde își poate vedea notele, temele și examenele, aparatură de laborator în stare relativ bună și tot așa. Nu are plângeri, este conștient că orice facultate are minusuri și plusuri. Nu caută perfecțiunea, vrea doar să învețe și atâta timp cât facultatea îi oferă resursele necesare, nu are motive să se plângă. Este deja la a doua facultate. A renunțat la Facultatea de Chinetoterapie pentru că „era o glumă. Nu făceam nimic, trebuia doar să plătim examenele…”

Mai sus spuneam că ne aflăm undeva prin „Era Smart”. Facultățile par că țin din ce în ce mai greu pasul cu tehnologia și cu tinerii. Este nevoie de îmbunătățiri? Da, evident. Însă o facultate rămâne o facultate. Poate că-i mai bine să rămânem mai în urmă cu robotizarea. Sau poate nu. Cert este că o carte rămâne bună de citit.

Cu toate acestea, în timp ce Universitatea Politehnica primește fonduri de cercetare, FJSC încă se mai chinuie să pună termopane.