Ora 8:00. Tocmai ce am ajuns la facultate după o noapte albă. O noapte pură! O noapte în care n-am putut vedea întunericul absolut al ploapelor.
Intru la oră năucită de atâta lumină. Îmi cer scuze pentru întârziere, în timp ce, cu ochelarii de soare pe nas și cu un sictir inocent și neintenționat, încerc să-mi fac loc printre bănci. Multe bănci! Ce naiba sunt atât de multe? Tot cinci inși sunt în clasă.
Ora se termină cu mine salivând în ultima bancă. Vedeam casa părinținor de la țară și câinii mei dobitoci. Apoi, deodată, încercam să mă plimb cu biciceta printre niște bolovani imenși. Și prietenii mei din copilărie erau acolo. Numai că ei erau mici, așa cum mi-i amintesc. Iar eu eram bătrână. Nu știu dacă am sforăit, nu știu dacă m-am fâțâit în bancă, habar n-am ce s-a întâmplat. Când m-am trezit, proful plecase, trei colegi își strângeau lucrurile, iar două colege din fața mea purtau o discuție aprinsă despre vopsele. Nu știu dacă am înțeles bine, dar una dintre ele își topise tot părul în timp ce încerca să se decoloreze.
Mi-am luat geanta și am plecat cât am putut de repede. Mă aștepta acasă ditamai patul! Nu puteam să-l fac să mă aștepte, e vorba de maniere aici. Dau să ies pe poarta campusului și-mi sună telefonul. Sunetele tribale ale tonului de apel aproape că mi-a crăpat creierul în două. De când îmi tot zic să-l schimb … . Nici nu știu de ce l–am ales, mă înspăimântă de fiecare dată când îmi sună telefonul. Dacă sună noaptea, s-a zis cu somnul meu. Până una alta răspund. La celălalt fir, reunosc vocea disperată a unei colege:
– Băăăi! Eu n-am putut să ajung, ce-ați făcut?
– Uhm … mai nimic.
– A făcut prezența?
– Nu știu, cred că da. Parcă.
– Ooof … taxa ai plătit-o?
– Aoleu, bine că mi-ai amintit! Mă duc acum, te sun eu.
Da, taxa. Uitasem de ea. Poate mă trezesc că nu intru în sesiune că nu am plătit-o la timp. Mă întorc și mă așez pe-o bancă din fața facultății. Caut IBAN-ul facultății și nu-l găsesc. Mă apuc să scot tot din geantă, răsfoiesc caietele, nimic. O caut în portofel și găsesc într-un final o foaie împăturită în vreo cinci rânduri pe care scrie TAXĂ: FACULTATEA DE JURNALISM ȘI ȘTIINȚELE COMUNICĂRII. Sub scris, la fel de mare și citeț IBAN-ul vieții. Scot foaia, o împăturesc la loc, o bag în buzunar, verific dacă am toți banii în portofel și plec spre BCR.
Ajung ca prin vis și mă așez la diiitamai coada. În timp ce-mi blestem zilele și-i cer scuze patului meu pentru întârziere, îmi vine rândul. Scot foaia din buzunar și caut portofelul pentru a-i da doamnei de la ghișeu buletinul. Caut portofelul, caut, caut și rămân cu căutatul. Îi cer scuze doamnei vizibil irascibilă și mă așez pe unul dintre scaunele băncii. Scot tot ce am în geantă și-mi fac inventarul. Două caiete, trei pixuri, ruj, fard, telefon, cartea mea preferată „Marți cu Morrie”, un stick și un pachet de șervețele. Portofelul nicăieri.
Atunci a început să se deruleze totul în creierul meu avariat. Am uitat portofelul pe banca din campus! E a doua oară când mi se întâmplă. Prima oară am avut noroc. Acum, Dumnezeu cu mila!
Nici nu știu de unde am avut atâta forță să alerg, dar am tulit-o de parcă îmi era viața în pericol. Pe drum îmi făceam inventarul actelor: premis de conducere, buletin, pașaport, carnetul de student, vreo trei permise de bibliotecă, 1550 lei pentru taxă și certificatul de naștere. A trebuit să fac o copie certificatului, cu o zi în urmă, și a rămas în portofel. Ooof! Sunt distrusă!
Când am ajuns la banca din fața facultății și am văzut-o goală, mi s-au năruit toate visele. O lună durează să-mi fie emis doar certificatul. Cum mai ajung în America fără acte? Cum mai plătesc taxa fără bani? Cum îmi recuperez banii băgați în programul Work and Travel? Cum o să repet eu un an? Viața mea nu mai avea nicio logică. Pluteam cumva. Eram prea obosită să încep să întreb fiecare persoană din campus dacă a văzut un portofel mare, dreptunghiular și portocaliu. Dar am făcut-o și p-asta.
După ce întreb cel puțin zece persoane, îmi dau seama că sunt în România. Serios? Eu chiar am crezut că cineva o să vină și o să-mi spună: „Andra, uite portofelul cu cei 1550 lei în el! Ai grijă data viitoare!”
Pe urmă, mi-am schimbat strategia. Am început să întreb oamenii dacă au văzut acte aruncate pe jos. Le explicam că mi-am pierdut portofelul și nu vreau banii din el. Vreau actele! Fără succes.
Mă duc la gardian și-i povestesc. Dă din umeri de parcă i-am povestit despre psihanaliza lui Freud, în timp ce îmi spune mult cunoscuta propoziție: „Nu știu domnișoară!” Mai aveam puțin și-mi explodau venele din cap. Nu aveam ce face. I-am dat nr. de telefon și l-am rugat să mă sune dacă aude de niște acte aruncate sau de vre-un portofel portocaliu.
Mă îndrept spre ieșire, dar mai întâi mă opresc la magazin. Mai aveam 3 lei în buzunar și aveam nevoie de apă. Simțeam că mă sufoc. Stau la coadă și când îmi vine rândul plătesc apa cu ultimii trei lei. I-am dat vânzătoarei de parcă îmi donam un rinichi. Dau să ies, dar mă o presc:
– Nu vă supărați, ați văzut vre-un portofel mare, dreptunghiular și portocaliu? L-am uitat pe bancă și sunt distrusă!
De parcă femeia a avut timp să se plimbe prin campus și să se așeze pe vreo bancă pe care era fix portofelul meu.
Îmi zâmbește ștrengărește, se uită la colega ei și-mi spune:
– Ce frumoasă ești!
Cum? Ce frumoasă sunt? Serios? Oficial, nu mai sunt recunoscută ca om în societate și tu îmi admiri frumusețea?
Începe să râdă:
– Fără să vă supărați pe mine, dar aveți cea mai urâtă poză de buletin pe care am văzut-o!
Totul avea sens acum! Simțeam că înainte viața mea era ca o carte de colorat, plină de forme, dar fără culoare. Acum, totul se colora! Mi-a dat portofelul. L-am văzut ca pe cel mai frumos portofel din lume! L-am pipăit așa cum am făcut-o atunci când l-am cumpărat din piață. L-am mirosit. Mirosea a Dragonul Roșu. Cel mai frumos miros!
Primul lucru care mi-a venit în minte a fost să o întreb cine l-a găsit.
– Un domn. A spus că l-a găsit pe bancă și nu a știut unde să-l ducă. Ne-a rugat pe noi să găsim persoana care l-a pierdut. Acum scriam un bilețel să-l pun în geam.
Tot ce voiam era să-l îmbrățișez pe acel domn să-l pup și să-i arăt cât de mult îi mulțumesc. Dar nimeni nu a știut să-mi spună cine e. Aproximativ 10 minute am stat să le mulțumesc și să le spun că mi-au salvat viața.
Când am ieșit din magazin m-am uitat în portofel: toate actele plus 1550 lei. În buzunărelul cu fremoar mai erau fix 4 lei mărunțiș de 50 și 10 bani. Nu mi-a venit să cred. Ori visez, ori chiar există oameni occidentali în țara asta. Tot drumul spre casă am mulțumit. Nu știu cui. Dar am mulțumit.
Un om a salvat un alt om fără să-mi ceară nimic și fără să-și culeagă laude!
Puls Citadin 