M-am lăsat de o mie dori de scris. Tentative au fost, dar lamentabile. Și de fiecare dată când m-am reapucat de scris, am făcut-o la început de relație, când simțeam dragostea aia mare și orbitoare. Iar la fiecare sfârșit de relație, m-am simțit deșteaptă, am știut că nu voi mai greși. Dar am făcut-o din nou.  

Acum sunt la sfârșitul relației. Nu mă simt deteaptă. Mă simt slabă și sorbită de puteri. Și nu, nu am inspirație. Sunt prea seacă. Dar vreau să-mi cunoști partea asta.

Spuneam deunăzi că nu știu ce e … fericire, dragoste, viață? M-am prins acum. E libertate. Are un miros de vanilie și mă face să simt că merg cu 200km/h. Nu mă înțelege greșit, nu am fost niciodată îngrădită. Nu fizic. Dar psihic, timp de trei ani, am avut garduri, ziduri, bariere și porți păzite de militari bine antrenați. Cum săream gardul, cum eram electrocutată. Dacă ajungeam la zid, eram torturată atât de mult încât a trebuit să construiesc eu însămi alte garduri … pentru siguranța gardianului meu. După o perioadă … am renunțat să mai încerc să evadez. Și am devenit prozoniera propriilor mere trăiri și concepții. Ușor ușor, ceea ce eram eu s-a transformat într-o idee proastă. O idee la care deși am renunțat, continuam să fiu pedepsită. Nu mai știam cine sunt. Dar, involuntar, greșeam cu idea mea. Și îmi asumam pedeapsa. Plângeam și îmi ceream scuze. Și promiteam în genunchi că nu mai fac. Da, atât de lamentabilă am fost. 

Sunt sinceră și nu neg faptul că acum plâng. Plâng pentru vânătăi. Mă dor și pare că nu se mai vindecă. Plâng pentru timpul pierdut. Nu am mai plâns de mult pentru mine. Da, îmi plâng de milă. Așa și?

Doar nodul din gât mă oprește să nu-mi dau pumni în cap și să nu mă mușc pentru cât de slabă sunt.

Scriu asta ca o introducere. Vreau să știi ce monstru sunt de fapt. Vreau să știi că sunt slabă și bătută. Vreau să știi că sunt propria-mi victimă. În special, vreau să știi că nu am defecte … sunt un defect! Am darul de a cunoaște lucruri, de a le simți. Și îmi simt fiecare vânătaie! Fiecare fir smuls din scalp. Și te simt și pe tine. Te simt ca pe un drog fără de care nu știu cum aș fi supraviețuit.

Vreau să-ți mulțumesc, chiar dacă te cunosc de câteva zile. Mă grăbesc pentru că nu mai am timp. Știu că la mine, minutul trece ca un secundar. Vreau doar să știi că TU ai fost alifia mea, injecția care mi-a salvat viața. Nu știu cum s-a întâmplat. Rapid. Și frumos. Ai venit și mi-ai omorât gardienii, ai spart zidurile și ai rupt ulucile gardului. Ai fost hotărât și ai reușit.

Mă grăbesc să-ți spun asta pentru că … poate nu voi avea șansa să-ți mai spun vreodată. Cine știe? Uneori am impresia că tot ce fac, o fac în semn de la revedere. Sunt slabă și mă tem. Mă simt din ce în ce mai rău. Sub fiecare zâmbet e o durere. Sub fiecare glumă, stă o teamă. Simt că mă usuc. Și vreau să știi asta.Nu pot să mai mint … nici măcare pe mine nu mă mai pot minți. Vreau să fugi! Trebuie să o faci. Eu nu te voi urî pentru asta. Și nici nu te voi judeca. Te voi admira și respecta. Tu ai timp și meriți cea mai frumoasă viață posibilă. Meriți dragostea aia pură pe care ai avut-o în trecut. Și o să o ai. Simt lucruri, ți-am spus. 🙂

Eu … sunt doar un ghimpe mic, care se agață de tine și de oameni. 

Tu … mi-ai oferit timp. Timp de calitate! Mi-ai oferit exact ce aveam nevoie.

Mulțumesc!

Mă înclin,

Namaste!

Advertisements

Bărbatul ideal

comicvine.com

comicvine.com

Există așa ceva? Toate avem niște tipare fixiste, melo-dramatice, stricte, traumatice sau teribiliste, cu privire la bărbatul alături de care vrem să trăim fericiți, până la adânci … adânci.  Vrem un bărbat bogat, frumos, deștept, sufletist și ordonat. Sau deștept, frumos, sufletist, ordonat, bogat.  Sau sufletist, frumos, ordonat, bogat, deștept. Depinde de priorități. Adaug faptul că asta vă vizează și pe voi, bărbații, care știm noi că nu aveți abonament online la Cool girl și nu frecventați site-uri de specialitate. Nu într-un scop rău, știu. Vreți doar să vedeți cum gândesc femeile. Sau ce caută femeile. Sau ce apreciază femeile. Face parte din planul vostru de atac, nu? Pentru cei care fac asta, am o vorbă: „Vorbiți!” De ce nu vorbiți unii cu ceilalți, decât să luați aminte la niște cuvinte subiectiv de aberante? Spuse tot de femei, într-adevăr. Dar femeile nu cunosc o certitudine, până nu o găsesc. Femeile nu știu întotdeauna ce vor. Și mai ales, femeile nu pot avea purtători de cuvânt. Pentru că femeile sunt oameni, iar oamenii gândesc diferit. O singură femeie, nu poate spune cum gândesc toate. Nici măcar pentru o cincime din ele. De ce? Pentru că, o spun încă o dată: femeile sunt oameni, iar oamenii sunt diferiți. Ca să înțelegi modul meu de operaționare, o sămă iau FIX pe mine, ca mic subiect de disecat.

Așadar … când eram mică, bărbatul meu ideal era Orestes din „Valentina, grăsuța mea frumoasă”. Juan Pablo Raba, pe numele lui real. Hey, nu te strâmba. Nu-mi spune că tu nu te uitai la telenovele când erai mică. Fie că se uita mama, fie bunica, fie o vecină melo-dramatizatoare-fântână-de-lacrimi, fie că nu prindeai altceva decât Acasă TV (astea-s scuze parlamentare), fie că pur și simplu îți plăceau. Copiilor le cam place orice (asta e o scuză prototip, o să mă gândesc la una mai bună). Revenind la subiect, domnul Juan Pablo Raba era bărbatul meu ideal. Am avut o cădere când am aflat că e căsătorit și mai are și copii.Dar ușor, ușor, mi-am revenit. Am crescut, m-am făcut adolescentă proaspăt  ieșită din pubertate. Bărbatul ideal pentru mine devenise oricare, pentru că eram atât de urâtă, încât nici muncitorii de pe stradă nu mă aclamau.

zimbio.com

zimbio.com

Am mai crescut puțin și mi-au dispărut coșurile, mi-am pensat sprâncenele și am început să mă machiez – negru excesiv la ochi, buze negre, flash-uri de 8 mm în urechi, pantaloni largi, tricou Nirvana și aș vrea să mă opresc aici. A și … am început să fumez, să fiu cool. Bărbatul meu ideal, a devenit unul ca mine. Și nu a fost greu să-l găsesc. Era strada plină de adolescenți teribiliști ca mine. Dar mă simțeam unică. Și am găsit unul mai mare ca mine, dar ca mine, cu pierce în barbă și zâmbet de drac.

Cu toate acestea, există o listă micuță, pe care toate femeile ar trebui să o ia în calcul, măcar minimal: Bărbatul cu care vrem să trăim până la adânci, nu trebuie să fie: – intolerant (prin asta, împiedică de multe ori progresul tău ca femeie); – acid, excesiv-impulsiv, incapabil de a se controla (de aici pleacă familii destrămate, femei machiate natural sau copii maltratați). Și, mai ales, un bărbat trebuie să fie perseverent. Nu contează contul din bancă. Contează să vrea și să poată să-și facă un cont în bancă. Nu pentru tine neapărat. Pentru viitor – care, nu întâmplător, implică și niște copii. Așadar, ca să facem un mic „sum up”, sau să citești doar asta în caz că nu ai chef să citești romanul de mai sus, bărbatul ideal, prin prisma mea sinceră și experimentală, este cel pe care îl iubești și te iubește – cu calități și defecte, cu tot ce este el. Dacă lucrurile stau așa, atunci trebuie să știi că iubirea modelează. În ceea ce urmează după, totul este posibil. Bărbatul ideal este cel cu care faci o chimie bună, cu care poți forma un întreg. Bărbatul ideal este cel care te alege și îl alegi. Bărbatul ideal nu este ce-ți formezi tu în cap, ci este acela pe care ți-l aduce în cale universul, constelația, acel lucru mare în care crezi, destinul, Dumnezeu. Eu îl numesc Dumnezeu. Important este să nu-l ignori. Și important este să înțelegi, să faci pasul, să ai curaj și incredere în ce ți se dă. Și dacă ce ți s-a dat, nu-i ceva bun, atunci trebuie să-ți pui niște semne de întrebare – poate că asta-i ceea ce meriți. Sau poate nu.

feminis.ro

feminis.ro

Legea atractiei – ne-am nascut sa controlam

Image

In gandirea psihanalitica se gasesc toate credintele ancestrale care dezvaluie un adevar ascuns, un sens ocult al  salasuirii noastre. Timp de milenii, chinezii au studiat cursul si ingemanarea energiilor cu aceste credințe psihanalitice, in contingenta cu universul. Au conchis credintele noastre ancestrale ca fiind  strans legate de verticalitatea si singuratatea varfului de munte. Apoi, au pliroforisit universul in contex energetic si au postulat, ca o herghelie de eminenti exegeti ai lumii, ca intre om ca microcosmos si univers ca macrocosmos, nu exista nici o diferentiere din punct de vedere al manifestarilor energetice.

Pe acest temei, voi aminti un complex megalictic care are in centru, ca un menihr, manifestarile noastre astrale. Istoriograful latin, Flavius Iosif scria ca esenienii credeau ca toate intamplarile sunt predestinate. Ca si promotorii karmei, acesta remarca spiritualitatea cu un mare deficit de statistica. Este domeniul unde cantitatea nu reprezinta nimic, doar calitatea.

De sorginte, in majoritatea doctrinelor, omul este privit ca un teritoriu de mijloc, revendicat de ingeri de lumina si ingeri cazuti. Discernamantul ne-a fost dat, ca instrument de intelegere a binelui si raului. Pentru intelegerea acestui concept iatraliptic judecatii noastre, disting karma ca o retea spirituala care se hraneste din greselile si abaterile de la decalog, precum si din ignorarea celor sapte pacate capitale.

In teorie, suntem cu totii, plini de evlavie, nobili, buni, ecilibrati. Atata vreme cat Soarele si Pamantul ne hranesc pe toti, indifernt de natura duhului nostru, inseamna ca aici pe pamant, si buni si rai, avem dreptul la viata intrupata. Numai ca peste toti se asterne Moartea.

Dupa cum stiti, logosul se compune prin dimensiuni absolute din intentie, gand, rostire si actiune. Puterea cuiva vine tocmai din liniaritatea acestor componente. Prin mentalizare se poate emite energie care sa penetreze orice fel de structura. Toti oamenii detin aceasta calitate pentru ca noi insine sa putem controla universul. Ce gandim, este ceea ce ni se intampla.

In esoterism lumea spiritelor si cea materiala se afla intr-o permanenta corespondenta, si in raporturi dictate de vibratia personala. Lumea pe care o traim este cea pe care o gandim.

(Acest articol este scris în stilul lui Oreste și nu are prea mult sens nici pentru mine!)

Sursă foto: dezvoltarium.ro

Se mai întâmplă și-n România

Ora 8:00. Tocmai ce am ajuns la facultate după o noapte albă. O noapte pură! O noapte în care n-am putut vedea întunericul absolut al ploapelor.

Intru la oră năucită de atâta lumină. Îmi cer scuze pentru întârziere, în timp ce, cu ochelarii de soare pe nas și cu un sictir inocent și neintenționat, încerc să-mi fac loc printre bănci. Multe bănci! Ce naiba sunt atât de multe? Tot cinci inși sunt în clasă.

Ora se termină cu mine salivând în ultima bancă. Vedeam casa părinținor de la țară și câinii mei dobitoci. Apoi, deodată, încercam să mă plimb cu biciceta printre niște bolovani imenși. Și prietenii mei din copilărie erau acolo. Numai că ei erau mici, așa cum mi-i amintesc. Iar eu eram bătrână. Nu știu dacă am sforăit, nu știu dacă m-am fâțâit în bancă, habar n-am ce s-a întâmplat. Când m-am trezit, proful plecase, trei colegi își strângeau lucrurile, iar două colege din fața mea purtau o discuție aprinsă despre vopsele. Nu știu dacă am înțeles bine, dar una dintre ele își topise tot părul în timp ce încerca să se decoloreze.

Mi-am luat geanta și am plecat cât am putut de repede. Mă aștepta acasă ditamai patul! Nu puteam să-l fac să mă aștepte, e vorba de maniere aici. Dau să ies pe poarta campusului și-mi sună telefonul. Sunetele tribale ale tonului de apel aproape că mi-a crăpat creierul în două. De când îmi tot zic să-l schimb … . Nici nu știu de ce l–am ales, mă înspăimântă de fiecare dată când îmi sună telefonul. Dacă sună noaptea, s-a zis cu somnul meu. Până una alta răspund. La celălalt fir, reunosc vocea disperată a unei colege:

–          Băăăi! Eu n-am putut să ajung, ce-ați făcut?

–          Uhm … mai nimic.

–          A făcut prezența?

–          Nu știu, cred că da. Parcă.

–          Ooof … taxa ai plătit-o?

–          Aoleu, bine că mi-ai amintit! Mă duc acum, te sun eu.

Da, taxa. Uitasem de ea. Poate mă trezesc că nu intru în sesiune că nu am plătit-o la timp. Mă întorc și mă așez pe-o bancă din fața facultății. Caut IBAN-ul facultății și nu-l găsesc. Mă apuc să scot tot din geantă, răsfoiesc caietele, nimic. O caut în portofel și găsesc într-un final o foaie împăturită în vreo cinci rânduri pe care scrie TAXĂ: FACULTATEA DE JURNALISM ȘI ȘTIINȚELE COMUNICĂRII. Sub scris, la fel de mare și citeț IBAN-ul vieții. Scot foaia, o împăturesc la loc, o bag în buzunar, verific dacă am toți banii în portofel și plec spre BCR.

Ajung ca prin vis și mă așez la diiitamai coada. În timp ce-mi blestem zilele și-i cer scuze patului meu pentru întârziere, îmi vine rândul. Scot foaia din buzunar și caut portofelul pentru a-i da doamnei de la ghișeu buletinul. Caut portofelul, caut, caut și rămân cu căutatul. Îi cer scuze doamnei vizibil irascibilă și mă așez pe unul dintre scaunele băncii. Scot tot ce am în geantă și-mi fac inventarul. Două caiete, trei pixuri, ruj, fard, telefon, cartea mea preferată „Marți cu Morrie”, un stick și un pachet de șervețele. Portofelul nicăieri.

Atunci a început să se deruleze totul în creierul meu avariat. Am uitat portofelul pe banca din campus! E a doua oară când mi se întâmplă. Prima oară am avut noroc. Acum, Dumnezeu cu mila!

Nici nu știu de unde am avut atâta forță să alerg, dar am tulit-o de parcă îmi era viața în pericol. Pe drum îmi făceam inventarul actelor: premis de conducere, buletin, pașaport, carnetul de student, vreo trei permise de bibliotecă, 1550 lei pentru taxă și certificatul de naștere. A trebuit să fac o copie certificatului, cu o zi în urmă, și a rămas în portofel. Ooof! Sunt distrusă!

Când am ajuns la banca din fața facultății și am văzut-o goală, mi s-au năruit toate visele. O lună durează să-mi fie emis doar certificatul. Cum mai ajung în America fără acte? Cum mai plătesc taxa fără bani? Cum îmi recuperez banii băgați în programul Work and Travel? Cum o să repet eu un an? Viața mea nu mai avea nicio logică. Pluteam cumva. Eram prea obosită să încep să întreb fiecare persoană din campus dacă a văzut un portofel mare, dreptunghiular și portocaliu. Dar am făcut-o și p-asta.

După ce întreb cel puțin zece persoane, îmi dau seama că sunt în România. Serios? Eu chiar am crezut că cineva o să vină și o să-mi spună: „Andra, uite portofelul cu cei 1550 lei în el! Ai grijă data viitoare!”

Pe urmă, mi-am schimbat strategia. Am început să întreb oamenii dacă au văzut acte aruncate pe jos. Le explicam că mi-am pierdut portofelul și nu vreau banii din el. Vreau actele! Fără succes.

Mă duc la gardian și-i povestesc. Dă din umeri de parcă i-am povestit despre psihanaliza lui Freud, în timp ce îmi spune mult cunoscuta propoziție: „Nu știu domnișoară!” Mai aveam puțin și-mi explodau venele din cap. Nu aveam ce face. I-am dat nr. de telefon și l-am rugat să mă sune dacă aude de niște acte aruncate sau de vre-un portofel portocaliu.

Mă îndrept spre ieșire, dar mai întâi mă opresc la magazin. Mai aveam 3 lei în buzunar și aveam nevoie de apă. Simțeam că mă sufoc. Stau la coadă și când îmi vine rândul plătesc apa cu ultimii trei lei. I-am dat vânzătoarei de parcă îmi donam un rinichi. Dau să ies, dar mă o presc:

–          Nu vă supărați, ați văzut vre-un portofel mare, dreptunghiular și portocaliu? L-am uitat pe bancă și sunt distrusă!

De parcă femeia a avut timp să se plimbe prin campus și să se așeze pe vreo bancă pe care era fix portofelul meu.

Îmi zâmbește ștrengărește, se uită la colega ei și-mi spune:

–          Ce frumoasă ești!

Cum? Ce frumoasă sunt? Serios? Oficial, nu mai sunt recunoscută ca om în societate și tu îmi admiri frumusețea?

Începe să râdă:

–          Fără să vă supărați pe mine, dar aveți cea mai urâtă poză de buletin pe care am văzut-o!

Totul avea sens acum! Simțeam că înainte viața mea era ca o carte de colorat, plină de forme, dar fără culoare. Acum, totul se colora! Mi-a dat portofelul. L-am văzut ca pe cel mai frumos portofel din lume! L-am pipăit așa cum am făcut-o atunci când l-am cumpărat din piață. L-am mirosit. Mirosea a Dragonul Roșu. Cel mai frumos miros!

Primul lucru care mi-a venit în minte a fost să o întreb cine l-a găsit.

–          Un domn. A spus că l-a găsit pe bancă și nu a știut unde să-l ducă. Ne-a rugat pe noi să găsim persoana care l-a pierdut. Acum scriam un bilețel să-l pun în geam.

Tot ce voiam era să-l îmbrățișez pe acel domn să-l pup și să-i arăt cât de mult îi mulțumesc. Dar nimeni nu a știut să-mi spună cine e. Aproximativ 10 minute am stat să le mulțumesc și să le spun că mi-au salvat viața.

Când am ieșit din magazin m-am uitat în portofel: toate actele plus 1550 lei. În buzunărelul cu fremoar mai erau fix 4 lei mărunțiș de 50 și 10 bani. Nu mi-a venit să cred. Ori visez, ori chiar există oameni occidentali în țara asta. Tot drumul spre casă am mulțumit. Nu știu cui. Dar am mulțumit.

Un om a salvat un alt om fără să-mi ceară nimic și fără să-și culeagă laude!

Temă Jurnalism Online

Am ca temă pentru Jurnalism Online, să aleg din trei bloguri preferate, trei articole care mi-au atras atenția în mod special. Bun. Nu-i atât de greu. Dar ce faci când ai cel puțin 20 de bloguri pe care le citești frecvent? Alegi trei, nu? Dar care?

Am tot ales, m-ar răzgândit, am reales și nu am fost mulțumită. Așa că, am hotărât să fac bilețele. Da, știu, bilețelele rezolvă tot! Bilețelele te ajută să te îmbraci, te ajută să mănânci, te ajută să alegi orice. Când ai dubii, ai și bilețele. Parcă și când n-ai dubii îți vine să lași totul în voia sorții … adică a bilețelelor.

Așadar: din cele 25 de bloguri preferate, soarta a ales trei:

1. Gigi Contra – Jurnal de Balamuc

2. S’mpa

3. Codul lui Oreste

Nici că se putea mai bine! Mulțumim bilețelelor și trecem la treabă!

De ce citesc Gigi Contra? Pentru că este un adevărat balamuc acolo, dar bine organizat! Și pentru că sunt o „contra” convinsă! Blogul are o interfață simplă și bună pentru ochii mei. Dacă vreau într-o zi să fiu puțin mai deșteaptă, îl caut pe Gigi și mă lămurește: n-o să fiu niciodată. Scrie curat și la obiect. Subiectele fac parte din aria controversată, uneori chiar tabu. Îmi place că site-ul are și o secțiune de „Categorii”, unde poți alege subiectul care te interesează. Nu trebuie să cauți printre cele peste o mie de postări ceva interesant. Dacă te interesează ceva din acest blog, știi din prima. Ca aproape orice blog, are și o bară de search care te ajută și mai mult să găsești ce te interesează.

Revenind la subiectele blogului, cu riscul de a mă repeta, am găsit aici niște lucruri foarte interesante și utile: de la politică la religie, de la comunism la arte marțiale ș.a.m.d. După părerea mea, este unul dintre acele bloguri complete. Plus că fiecare articol este destul de gândit. Nu am găsit cuvinte sau afirmații aruncate aiurea.

Unul dintre articolele mele preferate de pe acest blog este despre al treilea război mondial. Deși articolul nu este scris de autorul blogului, ci este un text primit de acesta pe mail, după părerea mea, informațiile pe care le găsim aici sunt revoluționare. Oamenii ar trebui să cunoască aceste lucruri, cu atât mai mult cu cât ni se întâmplă nouă! Autorul ne pune mai multe semne retorice de întrebare care ar constitui un subiect bun pentru un focus-group. În general ne învârtim în jurul unor subiecte arhi-consumate și banale, de genul: „Sunteți pro sau contra statutului femeii în societate?” sau „Ce părere aveți despre blănurile naturale?” ș.a.m.d. Poate un subiect de acest gen ar produce (măcar) câteva scântei.

Mai departe … S’ampa este un blogul Cristinei Bazavan, o jurnalistă de succes din România. Conține articole destinate, în general, femeii. Îmi place foarte mult intefața site-ului: este foarte bine structurat, culorile nu sunt obositoare, iar cel mai mult îmi place cum arată excerp-urile de pe prima pagină.

Găsim aici fashion, reportaje, interviuri, evenimente, poze etc. Este exploatată latura umană, sentimentală și feminină. De aceea, până și interviurile au o tentă sensibilă și personală. Prin acest filtru, am ales ca postare preferată, un interviu foarte interesat luat de Cristina Bazavan. Este vorba de interviul lui Bendeac prin care s-a vrut descoperită latura sensibilă a actorului. Imi place originalitatea cu care a fost redactat interviul: cu căldură și emoție. Am văzut foarte puține articole de acest gen și consider că așa ar trebui să arate un interviu-reportaj. Din păcate, este cam lung pentru citiori și nu mulți au răbdare să citească tot. Dar odată ce începi să citești, te prinde și nu te mai lasă până la sfârșit. Prin acest articol, Cristina Bazavan și-a arătat atât talentul, cât și bunătatea cu care scrie. Nu a căutat să critice omul intervievat, nici să descopere picanterii. A căutat să scrie despre un om și-atât. Și i-a ieșit al naibii de bine!

Ultimul blog ales de bilețelele mele este cel al lui Oreste, Codul lui Oreste. Este un blog foarte drag mie. Oreste este un om extraordinar de deștept și inteligent. Și ciudat. Că altfel nu mi-ar fi plăcut. Iese din tipare pentru că este cu totul în afara cutiei. Interfața blogului nu este cea mai fericită: cam colorată, nu arată fenomenal, dar site-ul în sine este bine organizat pe categorii și nu te pierzi în detalii.

Ce găsim aici? Păi … spiritualitate, ezoterism, psihotronică, politică, psihologie etc. Unele subiecte sunt abordate de foarte puțini oameni, cu atât mai puțin în mediul online. La prima vedere, ai spune că totul este exagerat și ciudat. Dar când vezi că absolut fiecare cuvânt este cercetat și documentat, parcă îți vine să mai vitești o dată. Uneori, trebuie să citești de vreo trei ori un articol, ca să înțelegi. Dar când înțelegi, ai gînduri de bine.

Articolul meu preferat este despre sistemul american. Despre cum se urmărește propagarea și implemetarea modelului american. Un subiect bine studiat, așa cum Oreste ne obișnuiește de fiecare dată. Aricolul mi-a ridicat câteva semne de întrebare: Ne place situația în care suntem? Vrem să schimbăm ceva? Ce e de făcut? De ce ne plac atât de mult americanii? 

Întotdeauna am considerat că ne place America datorită filmelor. Dar … pe de altă parte, ne plac filmele datorită americii. Ce e America de fapt? Articolul lui Oreste nu ne răspunde la întrebare, dar are o gândire apropiată de adevăr:

America are o putere irezistibila de seductie, este eleganta, amuzanta si foarte deschisa. Este cu adevarat, lumea Cezarului, dar sa nu uitam , ca noi mai avem si suflet, iar acesta nu-i apartine Cezarului, ci lui Dumnezeu…asadar sa ne reamintim, macar noi aici, in Romania, sa-i dam cezarului ce-i al sau ( pe dolari scrie In God We Trust) si lui Dumnezeu ce-i al lui: (“Ce folos sa castigi intreaga lume, daca iti pierzi sufletul”)

De asemenea, mi-a plăcut foarte mult citatul cu care a încheiat postarea. “Ce folos sa castigi intreaga lume, daca iti pierzi sufletul”. Nu spun mai multe, că mi-e să nu spun prostii.

 

Un site bonus: Hai afară. Util pentru aventurieri și turiști.

 

Lectură plăcută!

Ce mai fac studenții?

”Era vitezei”. Secolul XXI. Anul 2013. Luna Aprilie. Ce mai fac studenții astăzi?

Încep cu era „vitezei” deși ar trebui, poate, să o numesc „Era Smart” sau „Era Deșteaptă”. Așa cum era de așteptat, s-au deșteptat și românii! Doar se tot deșteaptă de câteva zeci de ani. Deși procesul este încă în desfășurare, nu le-a luat mult timp să se încojoare de cele mai noi și performante gadgeturi: de la dispozitive de măsurare a vitezei și pulsului incorporate în telefoane, la tablete și laptopuri acordate cu predicatul „a merge”, care este la randu-i determinat de complementul „la școală”. De ce? Pentru că sunt ușor de transportat prin varianta „slim” și ușor de manipulat prin varianta „smart”. Și cum călătoria pe marte numai este un vis, nu mare mi-ar fi mirarea dacă următoarele smartphone-uri vor avea pietre marțiale în loc de swarovski.

Ei și ca „era” să fie și a vitezei, tot mai mulți studenți bucureșteni folosesc mașina personală ca mijloc de transport. Criză sau nu, un sondaj făcut în rândul studenților din București arată că patru din zece beneficiază de o mașină care să-i asigure transportul. Doi dintre aceștia merg cu mașina zilnic, iar doi ocazional, „după buget”, așa cum declară unul dintre studenți. Paradoxul este însă că în București putem vorbi despre orice, mai puțin despre viteză. Eventual putem vorbi despre claxoane și blocaje, despre înjurături și ADN-uri în geam. Dar asta este o altă poveste.

Cum arată o zi din viața unui student? Păi să începem cu o zi din viața Denisei care este studentă în anul III la Facultatea de Juralism și Științele Comunicării (FJSC), din cadrul Universității din București. Am abordat-o după ce i-am observat activitatea intensă pe grupurile de socializare ale facultății, pe Facebook. Mi-a acceptat interviul cu emoție. E obișnuită să intervieveze, nu să fie chiar ea subiectul interviului. La 14 ani, Denisa își imagina cum o să aibă un telefon mobil care o să sune tot timpul, o mașină sport și o agendă plină de programări.  „Vezi paradoxul? Suntem mici și vrem ocupație, suntem mari și vrem timp liber … în cazul meu, vreau să dorm!”

M-am întâlnit cu Denisa zilele trecute. Venise cu cadoul de la părinți ei, de atunci când împlinise 18 ani: un Hyundai Genesis Coupe. Avea într-o mână telefonul, iar în cealaltă o geantă de umăr imensă. Inițial am catalogat-o ca fiind tipicul copil de bani gata. „Colegii mei nu știu că am mașină […]. Cât depre părinți … nu primesc bani de la ei. Refuz să fac asta de un an.” Muncește. Agenda-i este plină. „Devin cam ce-mi doream. Nu mă consider neapărat studentă. Am luat decizia de a mă angaja și, între timp, mă mai ocup și de o facultate.” Venisem cu întrebările pregătite dar … am ales să le las deoparte. Am încercat să intru în ritmul ei, întrebând-o cum arată o zi din viața Denisei. „O zi din viața mea … păi cam pe la 7 dimineața ies din casă, mă urc în mașină, ajung la facultate, în timpul cursurilor îmi verific agenda și ies afară să dau câteva telefoane. După cursuri mă duc să mă întâlnesc cu persoanele programate la interviu, mă duc la redacție unde redactez știrile. După 5 – 6 ore de stat în redacție ajung acasă unde încep să-mi pregătesc știrile pentru a doua zi. Uneori, redactez și în timpul seminariilor. Dacă am timp, îmi fac și temele. Dacă nu, le fac la facultate înainte de începerea seminarului sau nu le mai fac deloc. Închei căzută lată până a doua zi la 5 dimineața.”

Are posibilități financiare. Deși este studentă, nu are, teoretic, nevoie de bani. O întreb ce a determinat-o să se angajeze și îi zmulg un zâmbet. „Cred că știi și tu, prea bine! Știm cu toții. Pentru că dacă aș sta doar pe băncile facultății aș ieși un sfert de tărtăcuță. Și nu din cauza profesorilor, ci din cauza facultății în sine. După primul an mă simțeam mai proastă decât atunci când am intrat la facultate. Inițial am dorit să lucrez în producție, dar de unde aparate să înveți? O facultate de jurnalism are nevoie de aparate. Multe. De practică. Multă! Toată lumea știe că teoria intră pe-o parte și iese pe cealaltă. La examene copiem. La prezentări citim de pe laptop. De fapt, venim noi cu aparatura, nu ne oferă facultatea una. Nici măcar calculatoare nu sunt să vizionăm știri, reportaje, reclame, să le comentăm. Nu mai zic de televizoare. De ce m-am angajat? Pentru că facultatea nu-mi oferă mai mult de o diplomă. Avem nevoie de practică din timp să ne putem facem mari. Sunt conștientă că nu mă angajează nimeni fără experiență.” O rog totuși să-mi spună un lucru bun cu care iese din facultate. „ Un lucru bun … cu siguranță sunt mai multe: unii profesori sunt excepționali și încearcă, pe cât posibil, să ne învețe ceva, își dau interesul, vin cu aparatură în limita propriilor forțe sau încearcă să aducă oameni din domeniu care să ne împărtășească din experiența lor. Dar asta este ceva individual, care ține de profesor. Este venit din partea unor profesori. Dar din partea conducerii simțim cu toții o răceală și o nepăsare. Parcă nu se investește în nimic.” Încheiem într-o notă concordantă, cu amintiri frumoase despre profesori frumoși. Îi mulțumesc pentru răspunsuri și plec mai departe.

Următorul student învață în cadrul Universității Politehnica, la Inigineria Managementului și Sistemelor Tehnologice. De data aceasta, Alexandru este un student mulțumit. După ce râdem de pompozitatea denumirii facultății, îmi povestește încântat cum profesorii sunt adevărate elite ale ingineriei din România, cum au aparatură relativ nouă și funcționabilă, cum sălile sunt modeste, cum biblioteca este dotată, cum temele sunt constructive și cum lucrează în echipe. Spune că sistemul este bun și că se vede o oarecare investiție în aparatură: au calculatoare funcționabile, programe licențiate și gratuite, birou virtual al studentului unde își poate vedea notele, temele și examenele, aparatură de laborator în stare relativ bună și tot așa. Nu are plângeri, este conștient că orice facultate are minusuri și plusuri. Nu caută perfecțiunea, vrea doar să învețe și atâta timp cât facultatea îi oferă resursele necesare, nu are motive să se plângă. Este deja la a doua facultate. A renunțat la Facultatea de Chinetoterapie pentru că „era o glumă. Nu făceam nimic, trebuia doar să plătim examenele…”

Mai sus spuneam că ne aflăm undeva prin „Era Smart”. Facultățile par că țin din ce în ce mai greu pasul cu tehnologia și cu tinerii. Este nevoie de îmbunătățiri? Da, evident. Însă o facultate rămâne o facultate. Poate că-i mai bine să rămânem mai în urmă cu robotizarea. Sau poate nu. Cert este că o carte rămâne bună de citit.

Cu toate acestea, în timp ce Universitatea Politehnica primește fonduri de cercetare, FJSC încă se mai chinuie să pună termopane.