N-am mai privit…

N-am mai privit de mult cerul. Azi mi-am amintit de el. Uitasem că există. Știam că e acolo, dar nu l-am conștientizat. Uitasem chiar și că trebuie să-mi mijesc ochii ca să-l privesc. Zburau păsări.

 

Mă întreb dacă ele știu că o ființă cu picioare, mâini și gură le invidiază aripile. Mă întreb dacă ele știu că au cea mai frumoasă casă: libertatea. Nu să zbor îmi doresc, asta visez în fiecare noapte, de când știu că visez. Nu, vreau doar să fiu liberă. Ei hai, da liberă! O fi clișeu dar nu îmi pasă. Știu deja că și tu îți dorești asta.

 

Așa a pornit totul … păsări și aripi. De la dorința altor lucruri decât ceea ce sutem. Așa ne-am blestemat, așa ne-am pus cătușe și ne-am zis că vrem o societate. Așa am ignorat gena umană și am crezut că suntem mari. Nu, noi suntem mici. Păsările sunt mari! Noi suntem monștrii mici, viermi care murdăresc viața și pe care nu-i mănâncă nimeni. Dar hei, nu dispera! Măcar nu avem ochi, suntem orbi. Nu avem urechi, suntem surzi. Nu avem guri, suntem muți. Nu avem picioare,mâini. Măcar suntem handicapați! Ne putem accepta soarta ușor, nu? Așa ne-am născut, handicapați. Nu e ca și cum am putea face ceva. Avem chiar și propriile cuști pe care le plătim. Ba nu! Suntem băgați într-o mare grădină cu un cer frumos deasupra!

Avansăm, descoperim, avem tehnologie, vorbim fără să ne vedem, vorbim și ne vedem fără să ne atingem, ne iubim electronic, învățăm tainele societății, găsim extratereștrii, trimitem oameni pe lună, vindecăm cancerul, ne uităm la inimile noastre, ne cumpărăm roboți, căutăm elixirul vieții veșnice, ne înghețăm trupurile, ne îngrijim tot mai multe boli. Nu vede nimeni însă că sunt tot mai multe boli, tot mai mulți morți, tot mai multe motive să ne privim inimile printr-un aparat. Nu vede nimeni că omul se plictisește și caută tot mai multe planete, tot mai multe motive să se sfârșească planeta noastră, tot mai multe aparate care să ne țină ocupați, tot mai multe jucării cu care să ne jucăm în nisip, în grădina cu un cer frumos deasupra. Și dacă vede cineva asta, degeaba. Observăm și ne dăm ochii jos, îi băgăm în cutiuțe de parcă ar fi un păcat să-i purtăm la noi.

N-am mai privit de mult cerul. Poate că într-o zi, o să-mi construiesc aripi și o să zbor. Deși, de aici a plecat totul.

Liniște!

Nu obișnuiesc să cer prea multe. Uneori îmi doresc să dorm, alteori să mănânc. Uneori îmi doresc doar să fiu sănătoasă din nou. Sunt lucruri simple, lucruri normale.

Alteori, îmi doresc doar să am alături măcar o persoană care să nu îmi țină teorii, să nu-mi explice de o mie de ori principiile și concepțiile sale, sa nu ma pisălogească, sa nu mă întoarcă din drum, să nu încerce să-mi arate ce-i mai bine, să nu îmi spună de o mie de ori „Ai încredere în Dumnezeu și roagă-te!”, să nu-mi amintească la fiecare secundă că am o cârtiță în mine care mă roade, să nu mă întrebe ce am, să nu mă mai privească înzestrată de milă patetică și să-mi mângăie capul de parcă ar rezolva ceva. Aș vrea să am măcar o persoană care să mă vadă ca pe un om care are dorințe și viitor, principii și credință, creier și, implicit, gândire. Prin urmare, rezum totul la liniște. Da, asta-mi doresc. Liniște! Nu vreau ca oamenii să mai aibă așteptări de la mine, așa cum nici eu nu am așteptări de la ei. Nu mă interesează. Vreau liniște!

Șșșșșt! Știu că acum gândești în timp ce mă citești și îmi combați cuvintele. Taci. La am pe toate, știu ce gândești, mi-ai mai spus de dooj’ de ori. A venit timpul să taci. Iar eu să fiu liniștită. Iar telefonul meu să nu mai sune. Iar oamenii să înțeleagă totul, fără să le fie explicat.

Serios acum,

de ce rahat te chinui să ai parte de atenția celor din jur, când cei din jur caută să capteze atenția celor din jur care caută doar să pună stăpânie pe atenția celor din jur (ș.a.m.d)?

Hai, stai serios și încearcă să-ți acaparezi atenția ta. Așa de importantă e, că uiți mereu să te bagi în seamă. Contezi! În semn de respect pentru asta, bagă-te n seamă și respectă-te. Că mie mi s-a luat să te văd cum ai, chipurile, ”self-esteem”-ul la pământ și nu ai tupeu să-mi spui că sunt varză și că am măsline între dinți. Mi s-a luat să mă pupi în cur și să-mi spui că sunt perfectă, doar să te iubesc. Nu o să te iubesc. O să mă gândesc doar la cât de perfectă sunt eu și cât de plăcută sunt. O să fiu pentru mine. Iar tu m-ai pupat n cur degeaba.

Revenind la lucruri mai pașnice, mi-am refăcut Facebook-ul, locul unde toată lumea se pupă-n cur! : )) Raiul meu, ce să mai.

Scuzați apariția tot mai rară pe aici. Acomodarea cu Bucureștiul și îmbinarea lui cu vechea mea viață, se înțeleg cam greu cu timpul. Poate o să-mi fac un credit și o să-mi cumpăr ceva mai mult timp. Pe cât de mult îmi place să scriu, pe atât de puțin îmi permit să o fac. Poate îmi ipotechez iubirea și reușesc să-mi cumpăr tot timpul din lume!

Îmi place facultatea! Este frumoasă. FJSC e cea mai tare! (sau cum era imnul?) hihi. Săptămâna viitoare mă duc la o emisiune. Nu dezvălui nimic. Abia aștept!

Vă pup și vă îmbrățișez!

Namaste!

P.S. I love you!

Ștergere cont Facebook

Mult timp am crezut că nu se poate șterge contul de pe Facebook. Am căutat și, cum google știe de toate, ei bine, am aflat cum!!!!

Este simplu. Nu trebuie decât să apeși pe acest link, iar contul tău este șters, definitiv, fără să-l mai poți reactiva vreodată. Ideea este că ai un termen de două săptămâni în care te poți răzgândi. Dacă în acest termen nu îți reactivezi contul, ești automat scos din baza lor de date, fără a-l mai putea reactiva vreodată

Așadar, mi-am șters contul de Facebook, în ideea de a-mi face un alt cont, mai privat, cu un grup limitat de prieteni. Asta pentru că intrasem prea mult în haosul creat de sute de „prieteni” necunoscuți și oameni dubioși.

Vă pup și vă îmbrățișez!

Namaste

Sursa: află mai multe aici.

Mă sinucid altă dată

Ieri am reușit să termin cartea de care vă spunea în postul anterior. Așa rău îmi pare că s-a terminat! Am tras de timp, pentru că-i destul de micuță și nu-mi doream nici în ruptul capului s-o termin.

O carte savuroasă, cu absolut în față. O carte care-ți face poftă de puțină vodka, alături de un umor nemțesc natural și incontestabil. M-am regăsit atât de mult în personaj, încât în unele pasaje, am avut impresia că eu sunt cea care scrie. Ce să mai … Kerstin Gier este pe placul meu. Îmi plac nemții, n-ai ce să-mi faci.

Dar să lăsăm asta. Firul narativ urmărește dorințele sinucigașe ale unei femei nu prea tânără, cu o nu prea reușită viață amoroasă și cu un job nu prea bine cotat. Asta nu ar fi o problemă, dacă familia nu prea susținătoare și deloc înțelegătoare, cu aspirații prea mari, uneori absurde, ar da dovadă măcar de un gram de înțelegere sau dacă numeroșii prieteni nu ar avea niște vieți atât de perfecte (aparent). Nu prea tânăra femeie, pe nume Geri, cu o famile numeroasă și o multitudine de prieteni în spate, decide așadar, să se sinucidă. Își pregătește minuțios moartea, nu înainte, însă, de a scrie fiecărei persoane importante din viața ei câte o scrisoare de adio, în care se dezgolește de adevăr și spune pe șleau ce crede ea cu adevărat.

Cu toate acestea,  „O dată voia și omul să se sinucidă și …” apare o serie de întâmplări, mai mult sau mai puțin amuzante, care o împiedică pe Geri să se mai sinucidă. Numai că … toate scrisorile au fost deja trimise.

Mie, una, mi-a plăcut foarte mult. Este o comedie plăcută, deloc exagerată, ușoară (spre deosebire de cartea anterioară, care s-a prezentat cu o încărcătură cu mult mai mare) și, evident, amuzantă! Dacă cineva a citit-o sau se decide vreodată să o citească, ar face bine să-mi spună o părere.

Next: Vei fi acolo?, Guillsume MUSSO

Nu cred că-mi va plăcea, dar nu am altceva deocamdată. Am dat comandă de încă o carte de Khaled Hosseini. Abia aștept să vină! Până atunci, mă mai delectez cu o carte ușoară, scrisă de un autor de care nu cred că a auzit nimeni. (hihi) Asta pentru că sunt în perioada mea de literatură universală, contemporană. Trebuie să dăm o șansă și „no name”-urilor. Și pentru că nu-mi place să citesc autori cunoscuți și consacrați, doar pentru că e cool și dă bine la public. Aviz știu eu cui.

Vă pup și vă îmbrățișez!

Să ne recitim cu bine,

Andra.

Vânătorii de zmeie

   Vânătorii de zmeie. Ce mai poveste!

Fac această recomandare, din toată inima! O carte care trebuie citită măcar o dată în viața. Prima oară când o vei citi, vei urmări o poveste cutremurătoare a doi prieteni (stăpân și slujitor), care provin din două lumi diferite, dar care se iubesc într-o singură lume – lumea lor de copii, înălțători de zmeie. A doua oară când vei citi cartea, vei fi cutremurat de un portret fidel al Afganistanului, în raport cu America de azi. Așa cum spun și cei de la New York Times, este un roman „remarcabil … obsedant”! Iar eu nu pot fi decât total de acord.

Nu spun mai multe, vă las să descoperiți. Spun doar că este o carte care pe mine m-a atins și mi-a dat de gândit, atunci când vine vorba de fidelitate, credință și prietenie. Khaled Hosseini a dat dovadă de o măiestrie desăvârșită și m-a determinat să-i caut opera. Tare sunt curioasă dacă-și păstrează condeiul și în celelalte cărți ale sale.

Ei bine, până una alta, m-am apucat de ceva mai ușor, mai comercial: Mă sinucid altă dată, Kerstin Gier. Din câte observ, vrea să fie o comedie neagră. Să vedem ce-i de capu’ ei. Vă spun apoi și vouă.

Lectură plăcută tuturor! Vă pup și vă îmbrățișez!

Să ne recitim cu bine!

Alice in wonderland

Există un moment când îmi cântă vântul. Nu-l văd. Nici măcar nu-l aud. Îl simt.

Există un moment când îmi ridic mâna și mă joc, iar frunzele mi se alătură. Copacii dansează cu mine, îi aud cum freamătă de plăcere. Nu mi-e frig. Vântul îmi face pielea să vibreze. Râd. Îmi gâdilă fața, picioarele.

Există un moment când nu-i nevoie să închid ochii pentru a vedea cum lumina dansează în vânt. Pot să aud cum gândacii de trandafir cântă despre viață. Praful îmi gâdilă degetele.

Există un moment când pot să văd culorile.

Mă numesc Alice și trăiesc în țara minunilor, unde culorile vorbesc, ființele necuvântătoare cântă, iar vântul mă poartă pe firicele de praf. Aici sunt sănătoastă și nu există boli. Nu există aparate de buruiat viața, nu există oameni. Aici nu sunt niciodată singură. Aici există dragoste veșnică. Nu am mamă, nu am tată. Nu pot răni pe nimeni.

Aici, sunt ca nouă, nu mai sunt defectă.

Marțafoi

Ai venit, te-ai dus.
Am plâns.
După tine,
m-am ascuns.

Îți văd spatele tăcut.
Sunt un șarpe tot mai mut.

Marțafoi,
îmi ești tăcut.
În gunoi
mi te-ai vârât?

Râd, zîmbesc,
fac pe dracul surd
și caut un cuvânt.
Printre tine nu găsesc,
nici măcar un cuvânt.
Glumesc.

Râd de tine,
te batjocor.
Gunoiul meu a fost,
cândva,
Platina din debara.

Marțafoi,
îmi ești tot dus.
Undeva eu te-am pierdut.
În gunoi mi te-ai ascuns?

Marțafoi, eu te iubesc.
Nu îmi cere să tocmesc
din platină un alt om.
Sunt gunoi,
dar te iubesc!

( O veche, veche poezie. Prin asta încerc să-mi scuz neîndemânarea și stângăcia cu care-i scrisă. Am găsit-o acum câteva zile, mâzgălită pe o foaie, într-un caiet de fizică. Nu cuantică. :)) Și m-am hotărât să o împărtășesc cu voi. )

Anne

Rupse foaia şi o lăsă să cadă pe podea. Apoi scrise: Trăim cu convingerea că suntem stăpânii propriilor noastre vieţi, că viaţa ne este dată pentru a ne bucura de ea. Dar asta este evident absurd. Sigur putem fi fericiţi cu conştiinţa că suntem muritori? Sigur trebuie să fim? Nu există nicio substanţă eternă în univers. Chiar şi stelele sunt supuse schimbării. Chiar şi soarele se va stinge. Dacă privim în jur, înţelegem că schimbarea este inevitabilă. Atunci de ce nu există o religie a celor schimbătoare în loc de una a celor eterne? De ce nu preamărim tendinţa perpetuă a lucrurilor de a se schimba? Aceasta este filosofia mea … Rupse şi bucata asta de hârtie şi o aruncă. Fredonând vinovată o melodie, se gândi…

Kill the bug

Fericire, candoare, relaxare, scăpare, eliberare, bere rece, `revergorare`. Şi ce-i mai important, împart asta cu multe persoane dragi. Am scăpat! Hip, hip, uraaa! Revin aici, în vechiul meu spaţiu oniric.

Sper că nu m-aţi uitat. Eu nu v-am uitat pe voi. Voi recupera cu lectura de unde am rămas, deşi v-am mai citit aşa, printre stres şi jale. Pe ascuns şi în tăcere.

Ei, ştiu că exagerez, dar ăsta mi-e felul!

Felicitări celor care au scăpat cu bine de bac. Celor care nu … nu-i bai! O citez şi eu pe Irina că tare bine a zis-o: ”Intelepciunea reiese din curajul de a trece peste greseli cu calm.” Şi nu numai greşeli. Valabil pentru tot ce ţine de impas, imbold. Kill the bug!

Aşa că, după ce am killerit bac-ul, urmează să killeresc şi admiterea şi gata. Mai departe nu vreau să privesc.

Aşadar, dragul meu bac: Game over pentru tine! Press Start pentru mine.

Vă pup şi vă îmbrăţişez!

Să ne recitim cu bine!

Andra.